Iubeste-ti aproapele...

Prima data cand am vazut-o am avut o reactie de respingere (interioara, desigur). Se infiltrase nechemata si nedorita intr-un comod tipar "quid pro quo" pe care il stabilisem de vreo doi ani cu vanzatorul de ziare de la toneta din vecinatate. Acum ma vedeam nevoita sa cultiv acelasi tip de relatie cu o persoana care ma deranja nu atat prin aspect (ce-mi amintea de "bunii" mei vecini rommi), cat prin familiaritatea agresiv-ironica cu care isi intampina cumparatorii.

Cu toate acestea, eram recunoscatoare pentru prezenta ei acolo, asa cum sunt recunoscatoare celor care ridica saptamanal gunoiul si vanzatoarelor din piata sau de la supermarket si tuturor oamenilor nestiuti care imi fac viata un pic mai usoara.

Pe de alta parte, consideram ca interesul meu egoist de a-mi asigura accesul la publicatiile preferate trebuie compensat cu o minima atentie acordata persoanei care-mi facilita acest lucru, astfel incat, in fiecare zi purtam o conversatie de 5-10 minute. Nu stiu cate asemenea conversatii mi-au fost necesare pana am remarcat ca "tanti de la ziare" vorbeste mai corect, mai coerent, mai logic, mai documentat si mai profund decat multi cunoscuti ai mei, desi nu absolvise decat scoala elementara(!).

Apoi, intr-o zi, mi-a cerut numarul de telefon pentru a-mi putea citi ceva ce a scris. Am avut din nou o retinere, dar i l-am dat. Poezia pe care am ascultat-o in acea seara m-a atins cum putine lecturi au facut-o. Nu era nici lirism excesiv, nici revolta fortata, nici rime cautate. Mesajul curgea lin, intr-un limbaj simplu dar sugestiv, imaginea se construia firesc, fara contraste suparatoare. Intrigata, am continuat sa ma apropii, incet-incet, si asa am aflat cateva detalii despre viata ei personala care nu au facut decat sa-mi starneasca dorinta de a cunoaste omul care se ascundea in spatele personajului.

Trebuie sa recunosc ca natura umana ma fascineaza si, daca nu ar fi propriile mele temeri si complexe, mi-ar placea sa cunosc cat mai multi oameni. Acum, pe neasteptate, aveam ocazia sa ma apropii de o persoana necunoscuta, sa o descopar si sa ma dezvalui ei, sa construiesc impreuna cu ea o relatie ale carei limite depindeau numai de noi. Fiecare dintre noi trebuia sa faca o alegere. Eu am ales sa cred ca nimic nu se intampla fara un rost si ca, indiferent cum va evolua relatia noastra, va fi o experienta ce merita traita. Ea a ales sa imi acorde suficienta incredere cat sa ma primeasca in povestea vietii ei.

Asa am cunoscut-o pe prietena mea, Carmen. Am citit undeva ca numele ei inseamna "cantec" in latina. Un cantec mai degraba arhaic, venit din strafundurile istoriei umanitatii, asa cum il canta aborigenii care nu au istorie individuala ci se considera parte din istoria Pamantului. Are trasaturile fizice ale acestui neam, desi pe linie paterna are ascendenta africana; biografic, face parte din familia celor vitregiti de soarta, marginalizati si dispretuiti, dar intelectual se inrudeste cu spiritele inalte, libere, deschise pentru orice, fara sa se ataseze de ceva anume. Iubeste oamenii si crede ca viata este frumoasa. Dincolo de experientele traumatizante prin care a trecut de-a lungul vietii, are capacitatea sa se bucure de o zi insorita, de o plimbare prin ploaie, de o carte citita, de un film bun, de o conversatie insufletita, de prezenta unei persoane dragi si de florile pe care uneori le fura din parcuri.

Duminica trecuta am petrecut impreuna cateva ore in care m-am simtit libera sa fiu eu insami, sa spun ceea ce simt, ceea ce cred, ceea ce visez. Ea, la randul ei, m-a lasat sa vad omul din spatele mastii. Si pentru ca totul s-a intamplat firesc, fara fortare, fara asteptari si fara judecati de valoare, am trait un sentiment de comuniune, de armonie si de apartenta la ceva mult mai inalt si mult mai profund decat conditia cotidiana a umanitatii.

Uitandu-ma inapoi, la primele zile in care am cunoscut-o, imi dau seama ca m-am apropiat de ea pentru ca semanam. Asa cum seman cu alte milioane de oameni care nu au curajul sa se deschida spre ceilalti, care lasa prejudecatile si temerile si superficialitatea ce sufoca aceasta lume sa ii tina departe de singurul lucru care te poate ajuta sa te cunosti si sa cresti pentru a deveni cel mai bun om ce poti fi - relatia cu semenii tai.

Am citit de curand o cugetare care m-a lovit: "relatiile sunt oglinda a tot ceea ce este ascuns in noi". Mi se pare cum nu se poate mai adevarat. Avem nevoie de aceasta oglinda si avem nevoie sa invatam sa nu fugim cand nu ne place ceea ce reflecta ea. Pentru ca nu facem altceva decat sa fugim de noi insine. Si pana cand nu invatam sa ne acceptam si sa ne iubim pe noi insine, nu vom putea sa ii acceptam si sa ii iubim nici pe ceilalti. Si astfel, in loc de afectiune, respect si incredere - intre soti, intre parinti si copii, intre prieteni - nu va exista decat nevoia ca ceilalti sa creeze o anumita imagine despre noi insine, despre viata noastra.

Dar Carmen exista si relatia noastra este reala si aceasta experienta imi da motive sa cred ca putem face mai mult pentru noi insine, ne putem apropia mai mult de esenta noastra si de sensul existentei noastre pe Pamant. Si putem face aceasta apropiindu-ne de alti oameni, cautand sa-i vedem, sa-i simtim, sa-i acceptam si sa-i iubim asa cum sunt ei cu adevarat. Iubindu-ne aproapele ca pe noi insine.